Daniela Palade în dublu rol – mamă și profesionistă. Într-un sistem care promovează non valorile este aproape imposibil să scoți la suprafață adevăratele repere valorice. Prana copiilor a devenit lifestyle-ul vedetelor de carton, care îneacă orice corabie salvatoare, venită pe ultima sută de metri, să schimbe traiectoria.
Avem verticalități și demnități sociale invizibile, cum sunt mamele singure care au reușit să depășească acest impas și pentru care divorțul le-a configurat o nouă menire socială și un scop personal ambițios. Femei care și-au regăsit forța interioară și au reușit. Au devenit voci remarcabile și sursa de inspirație pentru multe dintre noi. Din această categorie, a mamelor de succes, face parte și Daniela Palade, Redactor – Șef al Revistei CARIERE.
Cu greutatea celor 22 de ani de activitate editorială, mamă și femeie, Daniela ne vorbește despre gramatica maternă, despre educație și construcția unei cariere, paralel cu rolul de mamă și unic întreținător în familia monoparentală.
- Cum simți evoluția feministă de astăzi și care crezi ca este impactul ei asupra societății?
Au fost ani buni până prin 2000, când spuneam fandosindu-mă „eu nu sunt feministă, sunt feminină.” Pentru că nu știam exact ce înseamnă feminism corect. Noroc că am întâlnit-o pe Mihaela Miroiu și mi-a deschis mintea. Cu ceea ce înseamnă feminism militant, politici publice pentru femei și multe alte concepte și acțiuni de care România avea și are mare nevoie. Atunci mi-am dat seama cât mult datorăm feministelor „de substanță” și cât de tributari suntem unor stereotipii de gen și patriarhatului milenar. Dar mai mult decât să îmi deschidă mintea, doamna Miroiu mi-a încălzit sufletul cu acel spirit de solidaritate feminină pe care îl pierdusem pe undeva prin tinerețea mea arogantă, când crezi că toate reușitele sunt doar meritele tale. Spun că o pierdusem pentru că eu am crescut într-un matriarhat de poveste creat de bunica mea maternă, o țărancă simplă din Moldova, dar cu o inteligență spirituală fantastică. Revenind la feminismul din România, evoluția este spectaculoasă, dacă ne raportăm la realitatea de acum 20 de ani, dar mai sunt atât de multe de făcut. Însă măcar traiectoria imprimată e una corectă.
- Cum s-a îmbinat la tine rolul de mamă cu cariera? Au existat concesii? Dacă ai putea schimba ceva din copilăria lor, care ar fi acel lucru?
Cum să se îmbine? Cu multe pierderi raportate la bilanț. Am obosit să aud atâtea false „mărturisiri” ale unor femei care declară cât de armonios împacă ele viața profesională cu cea personală. Nu cred o iotă și de regulă evit compania unor astfel de persoane închipuite. Dacă le provoci la o discuție autentică, toate vor recunoaște în final că au pierdut câte ceva. Copiii, bărbați, bani, liniște sufletească, demnitate, uneori chiar și sinele. Dar astea nu se spun fiindcă „nu dau bine”, le știrbește din imaginea de carton poleit construită cu atâta migală sau cu atâta PR bine plătit. Fără să își dea seama că se lipsesc de axul fundamental al PR-ului și brandingului personal – autenticitatea. Asta dă diferența dintre o poveste de succes și o poveste de valoare. Ajungi greu la ea, și ca trăitor și ca intervievator. Revenind la mine, recunosc că baletul meu pe sârmă între viață personală și profesională s-a soldat cu o inimă frântă și cu mințile țăndări când mi-am pierdut căsnicia, când am pierdut multe momente din creșterea copiilor, inclusiv tihna din perioada de dinaintea nașterilor, în care am lucrat până aproape de ultimul moment. Toate însă au fost prețuri necesare pentru o „reconfigurare a traseului” foarte necesară.
- Ca mamă, care sunt principiile care au stat la baza valorilor transmise în educație? Cum i-ai pregătit pentru secolul vitezei, al tehnologiei dar și al derapajului moral, social, spiritual?
Când ești copil de părinte singur, te maturizezi și te responsabilizezi mult mai devreme. Când ești unic întreținător de familie, nevoile te conduc la un statement înțelept: „un părinte obișnuit lasă copiilor ca zestre averi, proprietăți, în timp ce un părinte înțelept lasă copiilor săi ca moștenire o educație.” Dacă proprietățile vor dispărea peste noapte, din orice pricină posibilă, educația nu ți-o poate lua nimeni. Cumva încerc să imprim și copiilor mei din atitudinea pe care am construit-o în tot acest timp. Sunt copii care au deprins de mici valoarea banilor și știu deja că nimic nu cade din cer și nici nu li se cuvine. Știu care sunt cheltuielile obișnuite ale casei din fiecare lună, care sunt facturile, unde și cum se plătesc. De altfel, sunt o admiratoare a ceea ce americanii numesc „home economics” și aș vota cu ambele mâini pentru ca un astfel de curs să fie introdus în școală încă din clasele de gimnaziu. De cele mai multe ori mergem împreună la cumpărături și alegem împreună lucrurile de care avem nevoie, le vorbesc despre utilitatea lor, cerându-le părerea sau explicându-le de ce facem o alegere sau alta. E felul meu de a-i ține departe (cât se poate!) de pericolul shoppingului compulsiv, care mai târziu le-ar putea deveni mod de viață dacă trec printr-o plictiseală majoră sau vreo depresie. Mă feresc cât pot să folosesc sintagma „nu avem bani” când e cazul să le refuz o cerere, în schimb le explic fie că nu e potrivit vârstei lor, fie că avem acasă ceva asemănător, fie nu avem spațiu, sau nu e util, sau alte motive care să îi facă să înțeleagă că „avem bani, dar nu ne permitem să îi risipim pe lucruri nefolositoare”.
Uneori amân cu bună știință să le iau ceva, ca să le antrenez rezistența la frustrare, atribut care cam lipsește generației lor. Așa am făcut de când erau mici și le luam dulciurile preferate, cu condiția să aștepte până mâine să le mănânce. Și le-a prins bine pentru că niciodată nu au făcut crize prin magazine și nici nu s-au dat cu fundul de pământ în public dacă nu primesc ceva. Cred că le e de mai mare ajutor copiilor să învețe să aștepte până primesc ceva, să le cultivi așteptarea pentru o surpriză, pentru o bucurie sau plăcere multdorită, dar care va fi mai corect prețuită. Îi încurajez să devină autonomi, responsabili, să se descurce singuri, să își facă temele singuri, să gătească singuri, să se gospodărească. Eu sunt mama lor, nu sclava lor.
- Suntem în epoca divorțurilor. În anul 2016 au fost 17.600 de copii care au fost nevoiți să învețe cum să crească și să se dezvolte monoparental. Cum ai trecut prin această experiență? Unde ai găsit surse și resurse pentru recalibrare?
Până să divorțez, am trăit o lungă agonie, de vreo patru ani, cu toate registrele de stări sufletești aferente, așa că divorțul în sine a fost o eliberare. Faptul că am crescut într-o cultură a detașării față de bani m-a ajutat mult să fac față procesului de downshifting post-divorț. Reculul financiar a fost unul considerabil, dar nu imposibil. Mi-am pus în ordine toate cheltuielile, facturile, cu estimări de buget pe zile, cu plan de economii, cu ajutor din partea părinților cât copiii au fost mici. Am învățat să mă las mai ușor în voia soartei, să ies din teroarea că trebuie să controlez totul pentru că e evident că nu poți controla nimic, și atunci te încredințezi firesc lui Dumnezeu și planurilor Sale mult deasupra nevoii noastre de control și dominare. Am învățat că atâta timp cât trăiești în spirala fricii nu poți construi nimic, nu poți iubi, nu poți crea. Frica blochează, paralizează, demolează. Când îi dai voie să plece, pentru că da, uneori ajunge să facă corp comun cu tine, abia atunci începi să trăiești. E ceea ce am învățat în toți acești ani. Și mai învăț încă pentru că nu e deloc ușor. E o lecție al naibii de grea, parcă trebuie să o luăm de la capăt în fiecare zi.
- Cat de important este ca înainte de divorț să beneficiezi de un program de sprijin specializat care să vina în întâmpinarea acestei schimbări majore?
E VITAL! Altfel s-ar fi derulat divorțul meu, cu mult mai puține traume, cu mult mai puțină suferință, cu mai multă demnitate. Și cu mai multă dreptate și liniște sufletească pentru toți cei implicați. Recomand tuturor aflați în acest impas să consulte specialiști neutri, nu consilii de familie.
- Ce părere ai despre legea custodiei comune?
Opinia mea de persoană care s-a confruntat cu limitările și neputințele sistemului legislativ românesc este că nici o lege, nici un executor, nici un judecător nu poate smulge de la un părinte responsabilitatea față de copil. Aceasta vine doar din conștiința personală. Este singurul reper în jurul căruia poți construi un parteneriat cu tatăl copiilor. În lipsa conștiinței personale, vai și amar pentru copii și celălalt părinte. Numai suferință și traume suplimentare. Coerciția funcționează ceva mai bine în țările civilizate, în care legile sunt legi, nu doar texte care pot fi eludate.
- Care au fost problemele legislative de care te-ai lovit ca părinte singur?
Ele fac obiectul unui proiect legislativ care să alinieze actualul sistem la cel existent în Uniunea Europeană. E un demers care înaintează greu, dar înaintează.
- Care sunt lucrurile pe care nu le-ai mai repeta in a doua căsnicie?
Unul e de ordin practic – niciodată nu voi mai păstra banii la comun, e o formă de încredere care pentru mine a fost tare păguboasă. Altul e mai „soft” și ține de faptul că am învățat cât de important e să îl faci pe celălalt să se simtă important.
- Cum ai defini divorțul tău? O lecție sau o binecuvântare?
O etapă necesară, un sfârșit care a deschis un alt început pe care nici nu îl bănuiam. O încercare grea, dar care mi-a adus o misiune socială nouă și o altă perspectivă asupra vieții. Mai înțeleaptă.
- Ce crezi că ne lipsește ca să fim fericiți?
Cunoașterea de sine. Felul în care ne raportăm la oameni. Faptul că nu reușim să facem diferența între lucrurile care au preț și cele care au valoare.
Cum ți s-a părut articolul?
Aștept și povestea ta la adresa de email mamicaalfa@oanavoiculet.ro
Nu esti singură, creăm o comunitate pentru tine!
Suntem super femei, avem super puteri și este minunat să aflăm asta despre noi inșine!
Pe curând!
Aici e un caz ”fericit”(in circumstantele date),cineva care a putut face o analiza in urma carora a luat niste hotarari etc.In majoritatea cazurilor nu se intampla asa.Gestionarea crizelor e insotita de multa ipocrizie de ambele parti,autoinselare,etc ,etc ,etc.De unde rezulta pierderi mai mari,pe toate planurile,pentru toate partile implicate.Relatii conflictuale ,in esenta, dar care ajung sa se concretizeze matrimonial ,devenind apoi o nenorocire in eterna desfasurare(ai sute de exemple in jur ,daca treci de ambalaj),cu consecintele de rigoare.Relatii incorect evaluate care se dovedesc apoi nefunctionale fundamental ,pe termen lung,si unde lipseste curajul(si de multe ori posibilitatea) unei analize lucide.Etc.Chestia cu ”superputerile” e induiosatoare, cumva.Nimenu nu are asa ceva si efortul de a balansa absente lasa urme.Cum spune si doamna.Pretul e mare.