Scrisoare către tovarășa învățătoare. Dragă doamnă învățătoare, îmi pare rău că nu mai știu cum vă cheamă, trebuie să apelez la o colegă din generală ca să aflu dar nu este nevoie pentru că numele matale nu reprezintă nimic pentru mine. Motiv pentru care nu am reușit să îl rețin.
Am aflat acum câțiva ani că ați părăsit această lume. Îmi pare rău, Dumnezeu să vă ierte.
Îmi amintesc în detalii complexe comportamentul dumneavoastră nedrept și comunist. Loviturile cu linia peste palme și statul “drept” la intrarea “glorioasă” în clasă. Tipic formării socialiste creată de sistemul trecut, generator de teamă manifestată spasmodic, ați reușit să perturbați toată creația și sistemul meu emoțional.
Părinții mei nu au reușit să vă viziteze cu onoruri și nu eram pe lista de favorizate. Mai mult decât atât, nota mare se transforma în “copiat” și nota mică venea la pachet cu teama generată de punctul culminant – suspansul în care aflam nota luată în fața clasei. Drumul de la bancă și până la catedră, ca să ne “ridicăm” lucrarea, era hristic. Cu capul aplecat și cu palpitații la inimă, cu imaginea personală fals etichetată și imprimată organic în fiiința mea, generând un deznodământ trist. Minunat…! Ca să adaugi valoare clipei, prezentai rezultatele crescător, ca să etichetezi subliminal nivelul fiecărui “participant” la testare. Așa am învățat când să scriu “s-au” vs “sau”, luând un 4 pe nedrept în loc de 10. Cum aș fi putut să demonstrez că nu am copiat?! Și acum am imaginea acelui 4 , măreț, desenat pe jumătate de pagină. Aș putea să îl recunosc dintr-o sută.
Pe scurt, așa m-a format tovarășa formatoare. A contribuit suficient la neîncrederea în mine însămi care s-a prelungit până în clasa a-XVIII-a. Am descoperit cine sunt la bacalaureat. Atunci am reușit să scap de imaginea pe care tovarășa învățătoare mi-a imprimat-o și în cele mai profunde lăcașuri din harta mea mentală. Pentru că eu nu mă consideram suficient de bună (pentru că ea spunea că nu sunt bună) nici ceilalți nu aveau o impresie bună despre mine.
Cam asta este povestea unui copil emotiv, cu aripile tăiate înainte de a prinde formă.
O atitudine critică a profesorului, neexplicată suficient și cu argumente solide, pe care elevul să le accepte, cauzează reale probleme, atât în activitatea școlară, cât și în viitor. Un individ cu stima de sine scăzută nu va avea o viață satisfăcătoare.
Să nu credeți că am scăpat 100% de acest “handicap” emoțional. Diverse nuanțe din acțiunile formatoare ale tovarășei învățătoare, mi-au afectat activitatea și existența până la maturitate.
Cu acest “bagaj”, am plecat eu spre viață și am trecut prin adolescență.
Ne-am întâlnit într-o zi, m-a privit câteva secunde în tăcere, după care a zis “îmi pare rău”. As fi vrut ca părerea ei de rău să șteargă daunele emoționale din structura mea. De curând, am iertat-o. Am lucrat mult la acest capitol.
Și uite așa, este important să ne ascultăm copiii, să le urmărim evoluția la școală și să înțelegem ce rol major are învățătoarea în formarea lor ca viitori adulți, echilibrați.
În orice copil zace un geniu nedescoperit și este datoria noastră ca și părinți, să luăm măsuri dacă apar situații neplăcute la școală sau rezultate slabe la învățătură. Copiii trebuie să crească cu încredere, motivație și cu recunoașterea efortului. O stimă de sine scăzută are repercusiuni negative, pe termen lung, asupra copiilor și cu eforturi mari, în timp, se pot recalibra sau niciodata.
Din păcate, obișnuita practică de etichetare a elevilor și adaptarea comportamentului profesorilor în funcție de eticheta atribuită (elevi buni, răi, mediocri, slabi, etc) există și astăzi.
Bine că legea compensației funcționează și Maria are o super învățătoare! 🙂
Implicați-va în viața școlară a copilului și analizați cu atenție mediul în care acesta se dezvoltă și atitudinea profesorului față de rezultatele copilului. Astăzi, există soluții și o problemă identificată la timp, îi poate schimba, în bine, cursul vieții!
Pe curând,